top of page

Închinare la icoane noi, 

Corneliu Ostahie, 2009

Intercity Magazin nr. 32 / Sectiunea ARTÄ‚

O prejudecată cu care mulÅ£i dintre noi am avut ÅŸi încă mai avem de-a face atunci când vine vorba de icoane, de valoarea artistică ÅŸi, de ce nu, de cea comercială a acestora, constă în convingerea că vechimea unor astfel de obiecte reprezintă un criteriu de selecÅ£ie imbatabil, în funcÅ£ie de care ele merită sau nu să se bucure de atenÅ£ia noastră. Dacă nu eÅŸti expert în domeniu, ci doar un colecÅ£ionar ocazional, mânat în demersul tău fie de dragostea sinceră faţă de artă, fie de dorinÅ£a de a face bani din comerÅ£ul cu valori de acest gen, atunci e de aÅŸteptat să-Å£i întorci privirea exclusiv spre trecut, aÅŸa cum procedează, de pildă, căutătorii fosilelor de dinozauri care ÅŸtiu foarte bine că acele vieÅ£uitoare au dispărut definitiv în urmă cu zeci de milioane de ani ÅŸi, prin urmare, nu au niciun motiv să scotocească prin timpurile mai apropiate de noi. Cu alte cuvinte, revenind la subiectul nostru, s-ar putea spune, conform raÅ£ionamentului de mai sus, că toate adevăratele icoane au fost deja pictate ÅŸi că toÅ£i marii maeÅŸtri ai genului sunt morÅ£i de mult! 
O astfel de abordare pare justificată la prima vedere de perspectiva comună asupra religiei ÅŸi a tradiÅ£iei bisericeÅŸti, perspectivă potrivit căreia marile evenimente întemeietoare de credinţă ÅŸi personajele implicate în acestea s-au petrecut ori s-au manifestat cu foarte mult timp în urmă, iar noi nu facem decât să moÅŸtenim, din generaÅ£ie în generaÅ£ie, imagini prestabilite ale acestora, asupra cărora nu putem interveni fără a comite un sacrilegiu, singurul lucru permis fiind copierea conÅŸtiincioasă a icoanelor. Nu întâmplător deci, pentru foarte mulÅ£i oameni ideea că ar mai putea exista astăzi creatori de icoane, în adevăratul sens al cuvântului, pare un nonsens. 
Cu toate acestea, astfel de artiÅŸti care, dincolo de a duce mai departe un meÅŸteÅŸug ce a atins cândva perfecÅ£iunea, sunt capabili să redefinească în accepÅ£iuni contemporane structura limbajului picturii religioase, făcându-l din nou viu ÅŸi polivalent, continuă să apară ÅŸi să se manifeste, iar unii dintre ei ajung chiar să facă ÅŸcoală. Elena Murariu este, fără îndoială, unul dintre aceÅŸtia din urmă.

​

Sub bolÅ£ile cu îngeri

Prin anii 1987-1989, Elena Murariu începuse să se afirme ca un grafician promiţător, ale cărui lucrări figurau în expoziÅ£ii de gen ÅŸi uneori erau chiar premiate de jurii profesioniste ÅŸi, evident, exigente. Practica o grafică expresionistă ÅŸi aproape nonfigurativă, încercând să se exprime pe ea însăşi, dar într-o manieră uÅŸor alambicată. Ca urmare, simÅ£ea că devenise pe undeva prizoniera unui limbaj la modă care îi venea ca o haină de împrumut. FireÅŸte, putea să persevereze în acea direcÅ£ie, mai ales că nimeni nu părea să sesizeze inconfortul său, bine mascat de altfel, dar s-a decis să renunÅ£e. S-a confruntat atunci cu o criză de identitate artistică, o criză cât se poate de reală ÅŸi de apăsătoare, care a durat nu mai puÅ£in de zece ani. Cum a reuÅŸit s-o depăşească? „Încă mă mai întreb ÅŸi eu cum a fost posibil. Înclin să cred că datorez acest lucru ideii de a mă reîntoarce la una dintre pornirile mele artistice iniÅ£iale, anume aceea de a face pictură religioasă. Cochetasem cu o astfel de posibilitate prin primii ani de facultate, dar totul a rămas la nivel de intenÅ£ie, poate ÅŸi pentru faptul că pe atunci se considera că pictura religioasă nu este altceva decât un refugiu pentru artiÅŸtii rataÅ£i, incapabili să se exprime într-un mod numai al lor. Acum cred că am fost inspirată lăsând să dospească mai bine de un deceniu această idee. Când am reluat-o, ÅŸtiam deja că ea îmi va oferi colacul de salvare de care aveam atâta nevoie. Åži mai ÅŸtiam că nu voi cădea în păcatul de a fi un simplu copist preocupat până la obsesie de perfecÅ£ionarea abilităţilor de imitator, ci că îmi voi pune probleme de cu totul altă natură, cum ar fi de pildă resuscitarea potenÅ£ialului de comunicare reală al icoanei ca suport de mesaj sacru, dar ÅŸi ca imagine plastică. Am pornit pe acest drum în urmă cu mai mulÅ£i ani. Am început prin a restaura pictură religioasă. Am petrecut sute, poate mii de ore sub bolÅ£ile pline de îngeri, am ascultat nenumărate cântări ÅŸi liturghii, iar la un moment dat am realizat că mă aflam în faÅ£a unei bifurcaÅ£ii, că din drumul meu se desprindea o altă posibilă cale de urmat, aceea de pictor de icoane. Desigur, m-am întrebat încotro s-o iau: să renunÅ£ la restaurare sau să ignor noua chemare? În cele din urmă, am hotărât să le fac pe amândouă, pentru că sunt preocupări complementare ce nu trebuie despărÅ£ite. Mai mult decât atât, aÅŸ putea spune că activitatea de restaurator m-a adus în biserică, m-a adus lângă icoane, iar acestea mi-au întărit credinÅ£a. Am păstrat dintotdeauna un sentiment religios în adâncul sufletului meu, dar sensul adevăratei credinÅ£e mi-a devenit accesibil abia atunci când am simÅ£it că icoanele nu sunt simple obiecte pe care eu le vindec de rănile lăsate de trecerea timpului, ci prezenÅ£e cu care se poate comunica, porÅ£i prin care se poate pătrunde în dimensiuni nonfizice, în spaÅ£ii ale spiritualităţii pure.” 
În urma unei astfel de „mărturisiri”, aproape oricine îÅŸi poate da seama că Elena Murariu a fost atinsă de ceea ce se numeÅŸte „harul divin”. Însă în faÅ£a icoanelor create de ea nu este suficient să te închini ca la orice altă icoană, pentru că, aÅŸa cum sugeram la începutul acestor rânduri, fiind lipsite de atributul vechimii, „sfinÅ£enia” lor trebuie dovedită.

​

Iconarii care vor fi.
Fără doar ÅŸi poate, cea mai cunoscută icoană pictată de Elena Murariu este „Icoana întru cinstirea Binecredinciosului Voievod Åžtefan cel Mare ÅŸi Sfânt”, aflată la mănăstirea Putna, unde a fost aÅŸezată de Prea Fericitul Părinte Teoctist, Patriarhul de atunci al Bisericii Ortodoxe Române, în data de 2 iulie 2004, cu prilejul împlinirii a 500 de ani de la trecerea la Domnul a domnitorului moldovean.  
Este o lucrare de dimensiuni medii (94 x 88 cm) compusă dintr-o imagine centrală, înfăţiÅŸându-l pe Åžtefan cel Mare în faÅ£a lui Isus Hristos ÅŸi a Maicii Domnului, ÅŸi din alte opt scene în care sunt zugrăvite momente de referinţă din viaÅ£a voievodului. Complexă, animată de un amplu suflu epic care îndeamnă nu doar la pietate ÅŸi meditaÅ£ie, ci în egală măsură ÅŸi la rememorarea unor evenimente relativ apropiate în timp ÅŸi interpretate în fel ÅŸi chip din punct de vedere istoric, această icoană respectă întocmai canoanele picturii bisericeÅŸti. Fiind însă vorba de un sfânt nou, ca să spunem aÅŸa, Elena Murariu a trebuit să utilizeze toate elementele specifice acestor canoane pentru a compune o structură adaptată unui context puternic interferat de informaÅ£ii ÅŸi aprecieri „desacralizate” ÅŸi „desacralizante”, laice, adesea contradictorii. 
A fost un demers peste care a plutit din start spectrul eÅŸecului ÅŸi cu toate acestea artista a reuÅŸit să creeze o atmosferă religioasă mai mult decât convingătoare, care emană smerenie ÅŸi induce un fior de sorginte divină cât se poate de autentic. În spatele acestei reuÅŸite indubitabile stau ani de studiu ÅŸi de căutări, de clarificări dogmatice ÅŸi de deprinderi meÅŸteÅŸugăreÅŸti, dar ÅŸi de meditaÅ£ie pe marginea impactului real pe care icoana îl poate avea în viaÅ£a omului contemporan, dincolo de pietismul necondiÅ£ionat sau conjunctural care a devenit un fenomen pe cât de răspândit, pe atât de superficial. 
Din această perspectivă, Elena Murariu a fost ÅŸi rămâne un „iconar” care se abate de la dogmaticul „Crede ÅŸi nu cerceta!”. Ea interpretează adesea conÅ£inutul ÅŸi mesajul icoanelor, atât ale celor tradiÅ£ionale, „consacrate”, cât ÅŸi ale celor pe care ea însăşi le concepe. 
Din acest gest de independenţă spirituală, care de altfel nu face decât să consolideze edificiul interior al credinÅ£ei, s-a născut grafica religioasă a artistei, o componentă a creaÅ£iei sale care este destinată sălilor de expoziÅ£ii ÅŸi care se caracterizează printr-o manieră de comunicare mult mai directă, mai simplă ÅŸi, posibil, mai eficientă. „Aripi de înger” ÅŸi „Între psalmi ÅŸi icoană” sunt doar două dintre cele mai recente expoziÅ£ii cu lucrări de acest gen, expoziÅ£ii în urma cărora, studiind reacÅ£iile publicului, Elena Murariu a putut face o serie de constatări nu numai incitante, ci ÅŸi încurajatoare: unii dintre cei interesaÅ£i de creaÅ£iile sale grafice s-au raportat la ele ca la icoane autentice, ceea ce înseamnă că imaginea cu conÅ£inut sacru este recunoscută ca atare chiar în absenÅ£a simbolisticii stricte a picturii bisericeÅŸti; există oameni ce nu acceptă să se roage în faÅ£a unor copii realizate după icoane celebre, copii care, aÅŸa cum nota undeva Teodor Baconsky, se remarcă doar prin „impostura pietistă”, preferând în acest scop fie icoanele vechi autentice, fie interpretările originale pe marginea acestora ale unor artiÅŸti de azi; „democratizarea” înÅ£elesului intrinsec al icoanei, „povestirea” lui într-un limbaj plastic adecvat percepÅ£iei actuale, cu respectarea credinÅ£ei ÅŸi a rigorilor profesionalismului, tind să devină noi vectori de comunicare ai mesajului religios. 
Dacă toate aceste concluzii au rezultat din observarea unor întâmplări ÅŸi comportamente reale – ÅŸi nu văd de ce n-am crede că lucrurile stau astfel –, atunci Elena Murariu se poate considera de două ori fericită. 
În biserică, spune ea, lângă icoanele pe care le tămăduieÅŸte, se simte în permanent contact cu breasla iconarilor. Dar nu cu aceea a celor ce sunt, ci cu aceea a celor care au fost, asta însemnând că nu se simte solidară cu cei care fac „xeroxuri de mână” după icoane, ci cu cei care au fost plini de har ÅŸi au cutezat să-ÅŸi depăşească limitele. 
Acesta ar fi primul motiv de fericire. 
Al doilea constă în faptul că de acum înainte se va putea simÅ£i alături ÅŸi de breasla iconarilor care vor fi, pentru că, mai mult ca sigur, pe urmele stilului consacrat de ea ÅŸi a ideilor pe care le promovează vor păşi în curând ÅŸi primii discipoli. 
(ArtiÅŸti, ateliere, galerii. Ghid facultativ de încântat privirea, Editura Karta Graphic, 2009, p. 155-160)

bottom of page